Pe deal, intr-o amiaza.

2013 August

Marchez impreuna cu un amic bucata de traseu de pe Plaiul Hotilor pentru concursul de MTB pe care-l vom tine in toamna.
Plaiul Hotilor ? Da, e un drum de care foarte misto care tine toata culmea dealului pe care-l vezi in dreapta cum mergi spre munte pe DN1, cam intre Nistoresti si Cornu. Te dai tare pe-acolo si "termini"dealul - dupa vreo 12km, ajungi pe-o potecuta care te duce pana nu mai ai deal, pana-n garla.
Am mai fost de zeci de ori pe-aici, e un loc bun sa te concentrezi la efort si tehnica si sa uiti de toate.

2016 Aprilie

E sambata, peste 3 zile e ziua mea, noi avem un grup pe fb si le-am scris acolo unor prieteni sa vina sa le arat si lor drumeagurile de pe dealurile noastre.
Acum jumatate de ora stateam la un magazin satesc in Sotrile si luam pranzul - pretzels, o cola, o inghetata - de-acolo am pedalat pe asfalt si eu abia asteptam sa ies din sate si sa gasesc o tufa :)). Raman in urma, le spun celor 3 prieteni care venisera cu mine sa mearga inainte unde vor gasi o poiana faina cu multa menta si sa ma astepte acolo.
Rezolv ce era de rezolvat si incep sa urc pe drumeagul desfundat; la un moment dat, aud o caruta si ma opresc, pun piciorul jos. II vad, tipa la mine sa ma dau din drum, ok, eram deja pe margine; trag bicicleta si ma sui putin pe mal. Drumul facea o mica curba acolo, baiatul care mana caii in loc sa traga de haturi in directia curbei, intra in mine, se opreste abia cand i se impotmolesc caii in mal.
Trag bicicleta si il intreb ce are de gand. Sincer sa fiu, nu mai tin minte pe ce ton am vorbit dar pot presupune ca nu era tocmai cel mai impaciutor, dracu, manase caii in mine.

in caruta: doi baieti mari si grasi pe la vreo 20 de ani; o naveta plina cu sticle goale; o doamna mai in varsta si-un copil de cativa ani.

Astia ma iau la injuraturi, ma intreaba ce caut pe-acolo si de unde sunt, ma ameninta ca ma omoara din bataie. Eu ignor asta, am mai vazut genul asta de atitudine dar mintea mea nu vrea sa accepta ca distanta de la vorbe la fapte nu-i chiar una lunga.
Ma urc pe bicla si plec; drumul urca, pedalez incet. Ma uit in spate, il vad pe unu cum se ridica din caruta...
- Stai ba!
Eu pedalez un pic mai tare. in cateva secunde sunt amandoi langa mine si incep sa loveasca cu ce apuca - pumni, picioare, unul dintre ei are in mana biciul de-l folosise sa mane caii, da si cu el ...
Arunca cu bicla in mine, ma rostogolesc, ceva ma tine sa incerc sa fug repede de-acolo, nu stiu de ce, ma rostogolesc, incasez lovituri; accept soarta, momentul ala- de ce naiba ?!
Prietenii mei - un tip si doua fete, aud tipete ; nu sunt ale mele ci ale lor, cand lovesc, tipa ca niste animale. Mai tipa si doamna la ei sa inceteze iar cel mica asista la spectacol. Vin si amicii mei si incearca sa-i opreasca dar nu reusesc sa faca mare lucru, ba chiar incaseaza si ei cateva lovituri dar cei doi sunt concetrati pe mine in continuare - macar atat lucru, sa nu mai pateasca si altcineva ceva serios ....
La un moment dat, primesc o lovitura cu biciul peste fata, buza inferioara imi crapa si sunt plin de sange. Se opresc si pleaca spre caruta.

Cat a durat ? nu stiu, cred ca au fost minute bune. Unde am fost lovit ? peste tot....

In spate, pe drum venea un cioban cu oile - Gheorghe pe numele lui, cum aveam sa aflu mai tarziu, tatal celor doi, probabil ca nu auzise mai nimic sau era prea anesteziat de la sticlele pe care le-am vazut mai devreme in caruta. Sambata aia se "sarbatorea" Sf. Gheorghe. Cautam o alternativa rapida de coborare de pe deal, dam de boscheti. Eu stiu un drum dar va trebui sa-l asteptam pe el sa treaca si abia apoi vom putea s-o luam pe-acolo. Asteptam.

Sunam la 112, incercam sa-i explicam operatoarei ce s-a intamplat si mai ales unde, intelege partial si ne spune sa pastram telefoanele deschise si ne va contacta un echipaj. Ajungem in DN1, cobor pe bicla, ma doare putin spatele, ma ustura tot si-s plin de sange; a trecut o jumatate de ora si nici urma de telefon, revenim la 112 si le explicam celor de la politie unde-am ajuns - ei fusesera trimisi pe urmatorul deal, in Sotrile...

Stam sa ni se intocmeasca procese verbale, incet, unul cate unul, la tejgheaua unui magazin satesc, unde era loc de stat jos si umbra. Despre unul dintre cei doi aflu ca era proaspat iesit din inchisoare pentru ca in urma cu 6 ani, omoarase pe cineva cu un topor ... in cap; inghit in sec si tac.
Dupa inca o jumatate de ora apare ambulanta, se uita la mine, li se pare ca n-am nimic rupt, vad buza care e acum mai mare decat nasul, imi explica ei cum ca nu-i pot face nimic si imi dau cu putina betadina pe la restul ranilor. Le spun de bici dar ei imi spun ca nu au anti-tetanus in salvare si sa incerc la urgenta.


In seara asta ajung acasa in Campina, ai mei ma vad asa, se panicheaza si imi tin lectii de viata cu o singura morala : trebuie sa termini cu copilariile astea, mda, misto sustinere, mda. Imi bag picioarele, ma bag in pat; imi trec multe prin cap si incep sa inteleg ca am avut noroc ca singurul obiect din mana tipului ala era un bici. Mai tarziu avea sa mi se confirme de catre prietenii mei ca unul mi-a spus ca baga cutitu-n mine, chestie pe care o auzisem si-o intelesesem vag in toata harmalaia aia ... parea, nu stiu cum sa va spun, ca totul se petrece firesc si ca nu se va termina, asa parea atunci, nu aveam niciun raspuns in minte despre cum / ce ar fi trebuit sa faca pt. a se termina.

Imi trag capul sub plapuma, iau telefonul si-i scriu unei prietene dragi care era plecata din tara si-mi daduse un semn vineri sa ne vedem jum de ora cat omoara timpul de dinainte de aeroport - eu n-am putut atunci, am ramas putin peste program la serviciu. Acum ma gandesc ca de fapt, totul se poate termina uite-asa, dintr-o data, pur si simplu.
Mai vad un mesaj de la o prietena veche, si ea plecata din tara, ii raspund dar ma stie bine, isi da seama ca ceva nu e in regula, o asigur ca-s ok si las povestea pe maine.... incerc sa inchid ochii.

E duminica dimineata, ma trezesc cu o durere de spate puternica, e cazul sa merg la urgenta. Va trebui sa ajung si IML cat mai repede pentru un certificat constatator, aleg sa merg la Bucuresti pentru a le rezolva pe amandoua. Urgenta Campina - n-au antitetanus; il fac mai tarziu intr-o clinica privata. Urgenta Bucuresti - Sf. Pantelimon - specializat pe traume, cica - ma trimit pe holuri sa-mi fac radiografiile, sunt apostrofat ca am venit la ei, sunt apostrofat ca am venit prea tarziu, sunt asezat pe niste asternuturi murdare, le spun de durerea mea de spate, oasele par sa fie in regula, Un internist ma examineaza:
- Ce e, ma, si pe asta ? Nu ziceai ca e doar o doamna?
-[...]
- Stati intins, domnule! simt doua degete-n burta....
- Da, ma rog, daca vrea , sa ramana internat pentru supraveghere. Nu stiu daca are ceva.
Nu, nu vreau, cum naiba sa vreau ? Sunt pus sa scriu ca inteleg riscurile la care ma expun si ca refuz internarea.
- Puteti sa-mi explicati despre ce riscuri este vorba ?
- Sunteti arogant!
mda...
Sunt pus sa ma duc sa dau o proba de urina apoi mi se pun in brate radiografiile si la revedere!
- Rezultatele examinarii sangelui si urieni cand le primesc?
- Nu le primiti, daca va e mai rau si mai veniti la noi, atuci vom stii....
mda...

La IML ma primesc numai ca din pacate, ei nu-mi pot intocmi certificat, trebuie sa ma duc la cel pe raza caruia s-a intamplat evenimentul.
E luni, sunt la Ploiesti, la IML. Platesc o taxa la niste doamne scarboase si foarte zgarcite cu orice cuvant pe care-l scot din gura. Asptept pe-un hol, pute, un domn fara casa asteapta langa o domana curata si imbracata frumos care-si ascunde o uma la un ochi. Vine si randul meu, intru intr-un cabinet de vreo 3m2, aici o doamna ma examineaza si umple o coala A4 cu scris mic de mana descriind amanuntit toate ranile si durerile mele. Mi se spune sa vin peste o saptamana sa iau certificatul.

Trec si pe la o clinica privata unde-mi fac o ecografie abdominala, e totul in regula, un rinichi e usor de tot inflamat, va trece.

Peste o saptamana

Ma duc sa iau certificatul, ajung la IML, doamna ma intreaba de timbru fiscal.
- N-am!
- Poate va ajuta colega mea, stati sa intreb
[...]
- Nu va poate ajuta, nu mai are niciunul, trebuie sa va duceti la posta.
- Ce valoare?
- Oricat, nu conteaza.
Ma urc in masina, dau drumul la waze si ma duc. Parchez aiurea pe-o straduta si astept un sfert de ora pana cand apare cineva la un ghiseu si pot plati 2 lei pe-un timbru fiscal.
Ma intorc la masina si-un nene imi face un semn catre o roata. Nu pricep, urc si dau sa pornesc; el e insistent. Cobor si da, mi-au pus o caracatita....
Sun la numarul de telefon de pe ea (la IML inchideau in 20min, au program pana la 12... ziua) . Imi raspunde un nenica din dacia break de la vreo 10m din fata mea, imi spune sa ma duc la el la masina. Intreb cat este amenda
- 120 lei;
- OK
ma trage putin intr-o parte:
- Imi dai si tu 80 si e bine.
- Poftim?
- Hmmm, te vad cu masina aia (da, daca nu stiti, eu am o dacie .... o supernova de-aia de prin anii 90, impune respect sau ceva ), hai ca las la 50.
- Poftim ?! Scrieti amenda!
- Sigur?
- Acum!

Ma intorc la IML si primesc certificatul - in fapt, coala A4 scrisa de examinatoare dar acum dactilografiata de una dintre madamele alea. Il duc la politie in breaz, scriu o plangere prealabila si aflu ca inspectorul in sarcina caruia voi fi, e in concediu si ma va suna el cand se intoarce.

Ma suna, discutam si convin sa vin impreuna cu martorii intr-o seara de luni pentru a ne scrie declaratiile.
Dupa serviciu, planuim sa ne intalnim la Arc si sa plecam catre Breaza, eu si o amica ajungem la timp, cealalta amica e inca pe drum si amicul care urma sa conduca nu avea unde parca deci astepta sa ne strangem toti si sa vina sa ne ia.
Intram putin in parc si ne asezam pe-o banca:
- Stii, mie inca imi mai e frica, am fost w-e trecut intr-o tura cu bicla si ma uitam cu teama la unii oameni de la tara, nu mi s-a mai intamplat asta pana acum.
- Da, stiu, si mie, nu credeam ca voi simti asa. Am fost dupa pasti cu un coleg de-al meu din liceu si cu sora lui pe niste dealuri - altele, nu ala, cu masina si putin pe jos pentru ca inca ma mai durea spatele, erau cativa oameni care faceau un gratar cu manele acolo, in varful Secariei, nu vrei sa-ti spun ce mi-a trecut prin minte cand m-am uitat la ei si ce simteam...

Plecam spre Breaza, dupa Paralela 45 pe dreapta, e un camp rosu- rosu, plin de maci.

*de ce am scris? chiar, de ce am scris ? nu stiu, poate ca daca ma pun sa scriu, astern mai clar gandurile. Am povestit pana acum dar cred ca atunci cand povestesc, cumva ma auto-cenzurez sau fac din unele lucruri simple firmituri.
**n-am rabdare sa corectez si e aproape 1 noaptea, nu voi corecta ce-i asternut aici.
***in seara asta am alergat, a fost bine, am alergat pe alei si pe scari, printr-un parc care miroasea puternic a tei. De frica sa nu ma apuce durerile de spate, de-o luna si jumatate n-am mai alergat si nici nu m-am urcat pe bicicleta, am fost doar o singura data, usor pe munte. Sunt in regula acum.
****in Romania, pedeapsa pentru lovire depinde de numarul de zile de ingrijiri medicale recomnadate de IML. Pentru mai mult de 20 zile, se dau maxim 2 ani de inchisoare; pentru mai putin, intre 1 si 3 luni sau o amenda - in valoare de 1000 lei, daca nu ma insel. Eu am primit 6 zile...

Ploaie. Mall

E dimineata, ma lenevesc dupa ce am terminat dusul, ma imbrac repede - iau pe mine o pereche de blugi negri (da, stiu ca-i gresit sa scriu asa insa eu am crescut folosind cuvantul asta ) vechi si prea lungi pe care i-am gasit intr-un dulap la Campina ultima oara cand am trecut pe-acolo.

 E intuneric afara acum si ploua, doar ce-am coborat din metrou dupa o zi lunga la munca; mi-e pofta sa mananc un cartof copt. Au in mall. Intru, imi comand unul si-o bere. Tipa care serveste imi spune ca va fi gata in 7 minute. Ma duc la o masa si-mi deschid berea; vad la ast "impinge tava" din fata mea care are chestii "traditionale" si prea scumpe, un tip imbracat usor murdar, mult prea gros, in prea multe straturi care posrta niste pantofi negri noi-nouti dar prea mari. Incearca sa-i ceara ceva de mancare tipei de-acolo; il cunoaste; il roaga sa astepte sa termine de servit clientii si-apoi primeste si el ceva.
Ma uit cum ii pune intr-o caserola niste mamaliga... si-atat; omul isi ia si-o chifla (fireste, nu plateste nimic) si ea se uita putin urat la el.

Ma uit la ceas, trebuie sa ma duc sa-mi iau cartoful. Imi las berea pe masa, ma ridic, ma duc sa las bonul si ma uit inapoi, il vad pe om cum vrea sa se aseze la masa unde stateam eu; ma intorc, ii explic ca era ocupata, ii arat berea; ma bate un gand sa-i spun sa ramana la masa, sa-l primesc dar n-as fi putut, putea... Omul intelege, greu dar intelege. In fine, imi iau cartoful si mananc. De la masa de langa mine se ridica un grup si lasa niste sticle de suc pe jumatate pline alaturi de ceea ce le mai ramasese prin farfurii; vad un tip cu o camasa decenta dar cam murdarel si cu parul valvoi care vine repede si ia sticlele de suc. Ma uit dupa hainele groase (cand dormi afara, te distingi de restul oamenilor de pe strada, in special prin hainele potrivite unui anotimp mai rece); erau si ele, le tragea dupa el pe-un fel de sacosa de piata cu roti - una neagra ( le stii, nu ? un cadru de aluminiu, doua roti mai mari si o sacosa care ia o forma dreptunghiulara asemeni cadrului ).

Ma ridic de la masa, ma imbrac; in drum spre iesire, il vad pe omul cu sticlele de suc dupa un pilon la o masa. Le are pe toate in fata lui si soarbe incet dintr-una.

E cam frig si ploua; calc intr-o balta; calc pe blugi.

Oare?

Am vazut doua filme bune . M-am dus singur, mai mult, din intamplare.
"Clouds of Sils Maria" e un film pe care - cred eu - ar fi bine daca l-ai vedea, nu intru-n detalii dar mie mi s-a parut superb construit.
Ambele au fost proiectate in cadrul unui festival care-si zice "Festivalul de Psihanaliza si Film".

"Infinitely Polar Bear" - un film al carui ... hmmm, cum sa zic? e mai mult autobiografic : o fetita povesteste cum a crescut alaturi de tatal ei maniaco-depresiv - suficient. Dau sa iau bilet si ma mir ca la casa, la Studio, trebuie sa discut cu doamna care vinde bilete si-mi arata un ecran plin de locuri ocupate si cateva verzi din care imi pot alege. Studio ? bilete cu locuri ? sala plina ? serios? Intru in sala si vad hartii pe care scrie REZERVAT puse pe-o gramada de locuri, ma asez la locul meu si-mi dau seama ca sunt inconjurat de oameni a caror profesie cam are legatura cu titulatura fesivalului, veniti majoritatea cu invitatii, ok ...

Se termina filmul si urca Margareta Nistor pe scena si mai cheama alaturi de ea doua doamne ale caror nume nu le-am retinut, una zicea ca-i psihoterapeut, alta nu era prea hotarata : ba se referea la sine ca psihoterapeut, ba ca psihiatru. Prima se foia, statea cu talpile usor departate, cu genunchii mai apropiati si bazinul usor dar hotarat inclinat si nu tin minte ce-a spus in afara de faptul ca a subliniat ca perspectiva in film era a fetitei deci nu s-ar arunca sa judece starea personajului principal - mi-a placut chestia asta; cealalta - o doamna pe la 40 spre 50 - era imbracata cumva elegant dar stramt spre sexy si avea niste tocuri si platforme negre cam prea generoase; odata vazandu-se pe scena, s-a uitat putin spre varfurile picioarelor ei, apoi in stanga si-a hotarat ca e obosita - dupa ce privise timp de-o ora si jumatate un film dintr-un fotoliu -  si va sta jos, pe marginea scenei vorbind peste umar cu celelalte doua doamne de pe scena.
Intrebarile si remarcile din sala erau mai toate indreptate spre dilema cum ca omul asta ar fi facut sau ba terapie si care ar fi fost calea potrivita, mda. La un moment dat, o doamna, a inceput sa vorbeasca deschizand cu un citat din Jung si facand o trimitere catre o alta carte a unui om de care eu n-am auzit; si-a adus aminte ca a mai vazut un film inainte unul despre Yves Saint Laurent si-a spus ceva in linia : "Yves era in primul rand, homosexual si apoi, era si el bipolar [...] din pacate, el isi indrepta iubirea catre barbati [...] "
Eu, un domn care statea langa mine si o fata cu un ecuson la piept, ne-am trezit gandid cu voce tare in acelasi timp: De ce "din pacate " ?. In spatele nostru, Andrei Gheorghe, pe-un ton hotarat, a repetat intrebarea catre doamna dar aceasta a continuat nestingherita iar pe scena lumea nu spunea nimic iar Margareta parea putin dezamagita.

"Clouds of Sils Maria" :  pe scena, alaturi de Margareta, o doamna mai plinuta care purta niste colanti negri luciosi usor largi , o bluza mov si-un sal tot mov, cu floricele. Dinnou si ea se intreaba daca Maria - personajul interpretat de Juliette Binoche - facea si terapie si se gandea cu voce tare ce beneficii i-ar fi adus. Margareta pe-un ton impaciutor, a a intrerupt-o de cateva ori si-a povestit putin cum e relatia ei cu prietenii ei actori si ce inseamna feed-back-ul pentru ei si cum e cu mastile controlului si atitudinea de "putin imi pasa ce crede lumea despre cum joc eu" care se face tandari daca nu primesti telefonul ala de apreciere de la prietenul pe care l-ai chemat sa te vada la premiera.

Nu vreau eu sa judec sau sa calific dar nu pot sa nu vad - poate am stat prea mult si-am observat, in general : am facut prea multe poze in care-am fost atent la atitudinea si gesturile oamenilor; mi-am petrecut prea multe ore in trenuri personale facand naveta intre Campina si Bucuresti, seara, in liceu cu lumina prea slaba pentru a citi si prea mult timp pentru a-i privi pe oamenii mai mari din jur.
Mi-e frica sa intreb - pentru ca intrebarea revine si ultima oara cand a fost, cauzele din care-a aparut mi-au displacut profund - Oare oamenii astia or fi exceptii ? Sper ca da... Sunt si unii ok care fac meseria asta, nu ? Eu nu stiu mai nimic despre ea, m-am mai atins asa, tangential, cu universul ei dar eu sunt doar un "inginer".

Zâmbetele

Am auzit odata, de mult, un om zicand asa:
- Nu dau nici macar un zambet pe asta!

Pe moment, expresia mi-a atras atentia si m-a trimis cu gandul intr-o zona analitica. Mi-e usor frica de zona aia pentru ca stiu ca daca sunt acolo, lucrul care m-a adus, trebuie sa fie important pentru mine.

Tipul a folosit expresia mult si bine, ba chiar la un moment dat, a si explicat-o:
- Un zambet e asa de simplu de dat, ai zambit si-ai scapat.

A ajuns incet, sa ma enerveze. Au fost vreo doua zile in care am tot auzit asta si acolo, in adancul meu, ce zicea el, punea doua probleme - una era faptul ca pe mine nu ma intereseaza, nu vreau sa vad zambetele care nu-s autentice, ca alea nu-s zambete pentru mine si alta e ca spunand-o, le desconsidera si pe astea si le aducea la nivelul de banal.

In vreo doua discutii, am sarit putin la gatul lui si l-am cam demolat pentru ca aveam impresia ca e genul de om care-si da cu parerea cu incredere in orice si calca usor stramb pe teritorii pe care eu le cam stiam ... cu ochii-nchisi.

Am ajuns acasa si mi s-a spus ca am fost totusi, agresiv cu el. Nu-mi dadusem seama, nu stiu de ce am facut-o, poate din cauza desconsiderarii zambetelor sau poate din cauza ca eram usor gelos pe aparenta lui viata implinita si atiutudinea debordant-increzatoare, poate.

Sambata asta, dupa multe beri, o discutie a ajuns intr-o zona a unor detalii intime; spunand ca m-am saturat sa disociez o placere de ceva mai mare ( iertati-ma dar aici nu-i loc de exprimat detalii ca cele de-atunci ... pentru asta- bem o bere - doua, trei ... ) , am fost in final, calificat drept copil ( e drept, nu intr-un sens rau )

Poate sunt copil, poate sunt naiv; stiu eu ?!

De ce?

Dintotdeauna, am avut o mica problema in a intelege cum vine treaba asta cu legarea donatiilor de o activitate care are ceva - ceva intens, ceva greu, ceva dezirabil, ceva...

Vad oameni care merg cu masina pana in Mongolia intr-un rally si ii indeamna pe altii sa doneze bani pentru o cauza sociala sau altii care se angajeaza sa alerge curse lungi si fac acelasi indemn. Dintr-un unghi privita (va asigur ca nu-i unicul pe care-l percep, de-asta si atitudinea nesigura din jurul subiectului ) , situatia mi se pare ca ar putea fi citita si sub forma asta:
Eu ma angajez la un chin, tu sa faci bine sa-l vezi! Si daca tot l-ai vazut si nu esti aici, alaturi, fa si tu ceva infinit mai usor si doneaza cativa bani pentru cauza asta!

E valid si unghiul asta ?

De trei ani, ajut la organizarea unui concurs de MTB, la noi, taxa se duce catre o organizatie care are grja de cativa copii autisti. Lucrurile aici sunt usor inversate, tu platesti, tu te chinui.

Numai ca - e un chin, chiar e?

Vad si nebunia asta cu galeata cu gheata...

Am pus intrebarea gresita - nu ma intereseaza daca tu crezi sau nu ca-i un chin ci ma intereseaza de ce nu poti face donatia pur si simplu ?
In definitiv, de ce ne trebuie ambalaje sclipitoare? de ce nu putem creste gradul de constientizare doar  prezentand direct si coerent subiectul ? si-acum cred ca nu ma mai refer strict la ce-am expus pana aici ... poate ma refer doar la noi, ca oameni, la viata
Tu ce crezi?

9 luni

Astăzi eu am pedalat 130km şi m-am intors acasă plin de noroi şi sare. Ţi se pare mare lucru? Nu-i, eu doar l-am insoţit un strop pe un om pe care l-am cunoscut în dimineaţa asta şi care-a plecat pe bicicletă spre Khan Tengri .

Îi va lua 9 luni până se va întoarce în România şi cred că iţi va plăcea să-l urmăreşti aici: http://www.diaconescuradu.com/

Bucureşti, 1 Septembrie 2013.

A trecut o lună.

O duminică aşezată; mă plimb aiurea prin albia a ceea ce-a fost până acum vreo trei ani, un râu de munte tare frumos - Capra . Sună telefonul - o prietenă mă întreabă dacă ajung pe amiază la protest, răspund că poate da dar târziu. Ţin minte că protestul împotriva exploatării gazelor de şist din primăvară m-a dezamăgit dar îmi dau seama că lucrul ăsta m-a lăsat să văd aşa şi să ajut puţin să răzbată un punct de vedere clar aşa că nu exclud complet ideea de-a încerca să ajung în Bucureşti la timp.

După-amiaza trece leneş - ciorbă de potroace , al doilea tort, discuţii relaxate, soare, o oră pe la Vidraru.

Apus roşu tare in oglindă, pe autostradă; îi las pe colegii mei de drum acasă şi mă uit pe telefon, pe facebook - văd poze cu ditai coloana în marş către Piaţa Romană şi altele cu un protest zdravăn în întreaga piaţă a Victoriei. Nu fac stânga pe străduţă ci mă duc pană la guvern - traficul e normal, nici urmă de vreun protestatar; mă gândesc că-i prea târziu.

E zece, găsesc un loc de parcare la 3 blocuri distanţăş intru în casă, mănânc ceva, desfac bagajele şi deschid calculatorul pentru a trece prin convertor câteva dintre pozele de la nuntă. Citesc mai atent şi-mi dau seama că de fapt, au mai rămas protestatari  pe undeva - încerc sa aflu unde/ câţi  -citesc ceva de Universitate dar nu mi-e clar cât de actual este. Încerc să o sun pe-o prietenă care stă în zonă spre a mă lămuri; nu răspunde. Webcam-ul de la fântână-i mort, nu-mi arată nimic; vorbesc cu o prietenă pe mess şi ea îmi spune că nu prea ştie nimic - abia ajunsese în Bucureşti- dar ea are imagine de pe acea cameră; încerc dinnou - îmi merge dar nu-i nimeni acolo însă mi se pare dubios că pe unul dintre sensuri nu circulă nimic. Primesc un mesaj (se pare că n-am sunat degeaba mai devreme) - "Suntem în stradă, am rămas o mie "

Pun cardurile la descărcat, mă îmbrac, iau aparatul şi sunt in Universitate; e aproape ora unu şi mă uit de la un balcon de la etajul 7 la câteva sute de oameni care ocupă câteva benzi de circulaţie şi încearcă să ne aducă aminte că e de datoria noastră să ţinem la pământurile noastre şi să stăm drepţi măcar acum, în ultimul moment.

Cobor, simt aer de libertate.

Acum, a trecut o lună, aparat foto n-am prea mai folosit (cu exceptii, ce-i drept) ; am strigat, am bătut din sticlă, am protestat; am văzut oameni care-s cu toată inima acolo dar şi alţii care vor să iasă-n faţă pentru a deturna tot; am văzut speranţă dar şi neputinţă.

Un lucru-i clar, vom continua şi nu ne pasă că unii se vor folosi de noi, că unii vor să facă cine ştie ce jocuri , că unii doar ne desconsideră sau că alţii, pur şi simplu, ne înjură pentru că din cauza noastră au întârziat jumătate de oră în trafic; totul e să nu uităm ce vrem şi să avem tăria de-a merge până la capăt, eu altă cale nu ştiu.