Zâmbetele

Am auzit odata, de mult, un om zicand asa:
- Nu dau nici macar un zambet pe asta!

Pe moment, expresia mi-a atras atentia si m-a trimis cu gandul intr-o zona analitica. Mi-e usor frica de zona aia pentru ca stiu ca daca sunt acolo, lucrul care m-a adus, trebuie sa fie important pentru mine.

Tipul a folosit expresia mult si bine, ba chiar la un moment dat, a si explicat-o:
- Un zambet e asa de simplu de dat, ai zambit si-ai scapat.

A ajuns incet, sa ma enerveze. Au fost vreo doua zile in care am tot auzit asta si acolo, in adancul meu, ce zicea el, punea doua probleme - una era faptul ca pe mine nu ma intereseaza, nu vreau sa vad zambetele care nu-s autentice, ca alea nu-s zambete pentru mine si alta e ca spunand-o, le desconsidera si pe astea si le aducea la nivelul de banal.

In vreo doua discutii, am sarit putin la gatul lui si l-am cam demolat pentru ca aveam impresia ca e genul de om care-si da cu parerea cu incredere in orice si calca usor stramb pe teritorii pe care eu le cam stiam ... cu ochii-nchisi.

Am ajuns acasa si mi s-a spus ca am fost totusi, agresiv cu el. Nu-mi dadusem seama, nu stiu de ce am facut-o, poate din cauza desconsiderarii zambetelor sau poate din cauza ca eram usor gelos pe aparenta lui viata implinita si atiutudinea debordant-increzatoare, poate.

Sambata asta, dupa multe beri, o discutie a ajuns intr-o zona a unor detalii intime; spunand ca m-am saturat sa disociez o placere de ceva mai mare ( iertati-ma dar aici nu-i loc de exprimat detalii ca cele de-atunci ... pentru asta- bem o bere - doua, trei ... ) , am fost in final, calificat drept copil ( e drept, nu intr-un sens rau )

Poate sunt copil, poate sunt naiv; stiu eu ?!