zilele

joi, 28 august 2014

Zâmbetele



Am auzit odata, de mult, un om zicand asa:
- Nu dau nici macar un zambet pe asta!

Pe moment, expresia mi-a atras atentia si m-a trimis cu gandul intr-o zona analitica. Mi-e usor frica de zona aia pentru ca stiu ca daca sunt acolo, lucrul care m-a adus, trebuie sa fie important pentru mine.

Tipul a folosit expresia mult si bine, ba chiar la un moment dat, a si explicat-o:
- Un zambet e asa de simplu de dat, ai zambit si-ai scapat.

A ajuns incet, sa ma enerveze. Au fost vreo doua zile in care am tot auzit asta si acolo, in adancul meu, ce zicea el, punea doua probleme - una era faptul ca pe mine nu ma intereseaza, nu vreau sa vad zambetele care nu-s autentice, ca alea nu-s zambete pentru mine si alta e ca spunand-o, le desconsidera si pe astea si le aducea la nivelul de banal.

In vreo doua discutii, am sarit putin la gatul lui si l-am cam demolat pentru ca aveam impresia ca e genul de om care-si da cu parerea cu incredere in orice si calca usor stramb pe teritorii pe care eu le cam stiam ... cu ochii-nchisi.

Am ajuns acasa si mi s-a spus ca am fost totusi, agresiv cu el. Nu-mi dadusem seama, nu stiu de ce am facut-o, poate din cauza desconsiderarii zambetelor sau poate din cauza ca eram usor gelos pe aparenta lui viata implinita si atiutudinea debordant-increzatoare, poate.

Sambata asta, dupa multe beri, o discutie a ajuns intr-o zona a unor detalii intime; spunand ca m-am saturat sa disociez o placere de ceva mai mare ( iertati-ma dar aici nu-i loc de exprimat detalii ca cele de-atunci ... pentru asta- bem o bere - doua, trei ... ) , am fost in final, calificat drept copil ( e drept, nu intr-un sens rau )

Poate sunt copil, poate sunt naiv; stiu eu ?!





marți, 26 august 2014

De ce?

Dintotdeauna, am avut o mica problema in a intelege cum vine treaba asta cu legarea donatiilor de o activitate care are ceva - ceva intens, ceva greu, ceva dezirabil, ceva...

Vad oameni care merg cu masina pana in Mongolia intr-un rally si ii indeamna pe altii sa doneze bani pentru o cauza sociala sau altii care se angajeaza sa alerge curse lungi si fac acelasi indemn. Dintr-un unghi privita (va asigur ca nu-i unicul pe care-l percep, de-asta si atitudinea nesigura din jurul subiectului ) , situatia mi se pare ca ar putea fi citita si sub forma asta:
Eu ma angajez la un chin, tu sa faci bine sa-l vezi! Si daca tot l-ai vazut si nu esti aici, alaturi, fa si tu ceva infinit mai usor si doneaza cativa bani pentru cauza asta!

E valid si unghiul asta ?

De trei ani, ajut la organizarea unui concurs de MTB, la noi, taxa se duce catre o organizatie care are grja de cativa copii autisti. Lucrurile aici sunt usor inversate, tu platesti, tu te chinui.

Numai ca - e un chin, chiar e?

Vad si nebunia asta cu galeata cu gheata...

Am pus intrebarea gresita - nu ma intereseaza daca tu crezi sau nu ca-i un chin ci ma intereseaza de ce nu poti face donatia pur si simplu ?
In definitiv, de ce ne trebuie ambalaje sclipitoare? de ce nu putem creste gradul de constientizare doar  prezentand direct si coerent subiectul ? si-acum cred ca nu ma mai refer strict la ce-am expus pana aici ... poate ma refer doar la noi, ca oameni, la viata
Tu ce crezi?





sâmbătă, 22 februarie 2014

9 luni

Astăzi eu am pedalat 130km şi m-am intors acasă plin de noroi şi sare. Ţi se pare mare lucru? Nu-i, eu doar l-am insoţit un strop pe un om pe care l-am cunoscut în dimineaţa asta şi care-a plecat pe bicicletă spre Khan Tengri .

Îi va lua 9 luni până se va întoarce în România şi cred că iţi va plăcea să-l urmăreşti aici: http://www.diaconescuradu.com/








miercuri, 2 octombrie 2013

Bucureşti, 1 Septembrie 2013.


A trecut o lună.

O duminică aşezată; mă plimb aiurea prin albia a ceea ce-a fost până acum vreo trei ani, un râu de munte tare frumos - Capra . Sună telefonul - o prietenă mă întreabă dacă ajung pe amiază la protest, răspund că poate da dar târziu. Ţin minte că protestul împotriva exploatării gazelor de şist din primăvară m-a dezamăgit dar îmi dau seama că lucrul ăsta m-a lăsat să văd aşa şi să ajut puţin să răzbată un punct de vedere clar aşa că nu exclud complet ideea de-a încerca să ajung în Bucureşti la timp.

După-amiaza trece leneş - ciorbă de potroace , al doilea tort, discuţii relaxate, soare, o oră pe la Vidraru.

Apus roşu tare in oglindă, pe autostradă; îi las pe colegii mei de drum acasă şi mă uit pe telefon, pe facebook - văd poze cu ditai coloana în marş către Piaţa Romană şi altele cu un protest zdravăn în întreaga piaţă a Victoriei. Nu fac stânga pe străduţă ci mă duc pană la guvern - traficul e normal, nici urmă de vreun protestatar; mă gândesc că-i prea târziu.

E zece, găsesc un loc de parcare la 3 blocuri distanţăş intru în casă, mănânc ceva, desfac bagajele şi deschid calculatorul pentru a trece prin convertor câteva dintre pozele de la nuntă. Citesc mai atent şi-mi dau seama că de fapt, au mai rămas protestatari  pe undeva - încerc sa aflu unde/ câţi  -citesc ceva de Universitate dar nu mi-e clar cât de actual este. Încerc să o sun pe-o prietenă care stă în zonă spre a mă lămuri; nu răspunde. Webcam-ul de la fântână-i mort, nu-mi arată nimic; vorbesc cu o prietenă pe mess şi ea îmi spune că nu prea ştie nimic - abia ajunsese în Bucureşti- dar ea are imagine de pe acea cameră; încerc dinnou - îmi merge dar nu-i nimeni acolo însă mi se pare dubios că pe unul dintre sensuri nu circulă nimic. Primesc un mesaj (se pare că n-am sunat degeaba mai devreme) - "Suntem în stradă, am rămas o mie "

Pun cardurile la descărcat, mă îmbrac, iau aparatul şi sunt in Universitate; e aproape ora unu şi mă uit de la un balcon de la etajul 7 la câteva sute de oameni care ocupă câteva benzi de circulaţie şi încearcă să ne aducă aminte că e de datoria noastră să ţinem la pământurile noastre şi să stăm drepţi măcar acum, în ultimul moment.

Cobor, simt aer de libertate.






Acum, a trecut o lună, aparat foto n-am prea mai folosit (cu exceptii, ce-i drept) ; am strigat, am bătut din sticlă, am protestat; am văzut oameni care-s cu toată inima acolo dar şi alţii care vor să iasă-n faţă pentru a deturna tot; am văzut speranţă dar şi neputinţă.

Un lucru-i clar, vom continua şi nu ne pasă că unii se vor folosi de noi, că unii vor să facă cine ştie ce jocuri , că unii doar ne desconsideră sau că alţii, pur şi simplu, ne înjură pentru că din cauza noastră au întârziat jumătate de oră în trafic; totul e să nu uităm ce vrem şi să avem tăria de-a merge până la capăt, eu altă cale nu ştiu.

marți, 23 iulie 2013

Două poze

Acelaşi obiectiv; 5 ani; aproximativ, o oră de "păşit".


marți, 4 iunie 2013

O altă seară



O seară mai întoarsă pe dos [...] Bicicletă după muncă [...] Străduţe-n stânga; în dreapta [...] Herăstrău; lac, soare şi iarbă [...] Nori spre apus [...] Lacul Morii [...] 73 de poze cu telefonul [...] Vânt, nori roşii, fire de iarbă [...] Îmi place una dintre poze.




joi, 30 mai 2013

Back

Pentru ca niste poze vor muri daca nu continui sa le mai arat pe-aici. Acum nu stiu daca sa tin sau nu la ele dar o a doua sansa tot le dau :)







Lista mea de bloguri