zilele

joi, 28 august 2014

Zâmbetele



Am auzit odata, de mult, un om zicand asa:
- Nu dau nici macar un zambet pe asta!

Pe moment, expresia mi-a atras atentia si m-a trimis cu gandul intr-o zona analitica. Mi-e usor frica de zona aia pentru ca stiu ca daca sunt acolo, lucrul care m-a adus, trebuie sa fie important pentru mine.

Tipul a folosit expresia mult si bine, ba chiar la un moment dat, a si explicat-o:
- Un zambet e asa de simplu de dat, ai zambit si-ai scapat.

A ajuns incet, sa ma enerveze. Au fost vreo doua zile in care am tot auzit asta si acolo, in adancul meu, ce zicea el, punea doua probleme - una era faptul ca pe mine nu ma intereseaza, nu vreau sa vad zambetele care nu-s autentice, ca alea nu-s zambete pentru mine si alta e ca spunand-o, le desconsidera si pe astea si le aducea la nivelul de banal.

In vreo doua discutii, am sarit putin la gatul lui si l-am cam demolat pentru ca aveam impresia ca e genul de om care-si da cu parerea cu incredere in orice si calca usor stramb pe teritorii pe care eu le cam stiam ... cu ochii-nchisi.

Am ajuns acasa si mi s-a spus ca am fost totusi, agresiv cu el. Nu-mi dadusem seama, nu stiu de ce am facut-o, poate din cauza desconsiderarii zambetelor sau poate din cauza ca eram usor gelos pe aparenta lui viata implinita si atiutudinea debordant-increzatoare, poate.

Sambata asta, dupa multe beri, o discutie a ajuns intr-o zona a unor detalii intime; spunand ca m-am saturat sa disociez o placere de ceva mai mare ( iertati-ma dar aici nu-i loc de exprimat detalii ca cele de-atunci ... pentru asta- bem o bere - doua, trei ... ) , am fost in final, calificat drept copil ( e drept, nu intr-un sens rau )

Poate sunt copil, poate sunt naiv; stiu eu ?!





marți, 26 august 2014

De ce?

Dintotdeauna, am avut o mica problema in a intelege cum vine treaba asta cu legarea donatiilor de o activitate care are ceva - ceva intens, ceva greu, ceva dezirabil, ceva...

Vad oameni care merg cu masina pana in Mongolia intr-un rally si ii indeamna pe altii sa doneze bani pentru o cauza sociala sau altii care se angajeaza sa alerge curse lungi si fac acelasi indemn. Dintr-un unghi privita (va asigur ca nu-i unicul pe care-l percep, de-asta si atitudinea nesigura din jurul subiectului ) , situatia mi se pare ca ar putea fi citita si sub forma asta:
Eu ma angajez la un chin, tu sa faci bine sa-l vezi! Si daca tot l-ai vazut si nu esti aici, alaturi, fa si tu ceva infinit mai usor si doneaza cativa bani pentru cauza asta!

E valid si unghiul asta ?

De trei ani, ajut la organizarea unui concurs de MTB, la noi, taxa se duce catre o organizatie care are grja de cativa copii autisti. Lucrurile aici sunt usor inversate, tu platesti, tu te chinui.

Numai ca - e un chin, chiar e?

Vad si nebunia asta cu galeata cu gheata...

Am pus intrebarea gresita - nu ma intereseaza daca tu crezi sau nu ca-i un chin ci ma intereseaza de ce nu poti face donatia pur si simplu ?
In definitiv, de ce ne trebuie ambalaje sclipitoare? de ce nu putem creste gradul de constientizare doar  prezentand direct si coerent subiectul ? si-acum cred ca nu ma mai refer strict la ce-am expus pana aici ... poate ma refer doar la noi, ca oameni, la viata
Tu ce crezi?





miercuri, 9 iulie 2014

Am obosit


Au trecut prea multe zile de cand am avut 24 ore fara munca si fara sa fiu suparat; simt ca s-au adunat multe si apasa tare si stagnez, refuz sa gasesc caile firesti de-a le rezolva.

Intotdeauna e cel mai usor sa ranesti oamenii la care tii mai mult. Noaptea trecuta, am facut ceva foarte urat.
A fost nevoie de asta ca sa ma trezesc si sa ma pot uita la mine.

Zilele astea nu ma recunosc si e clar ca am nevoie cumva sa-mi limpezesc mintile. Voi incerca, sper sa si reusesc.

Intre timp, va rog mult sa nu incercati sa dati de mine si sa nu va intoarceti si sa lasatti vreun comentariu acolo de unde ati venit! Faptul ca ati citit pana aici, mi-e suficient, e ca un umar pe care mi l-ati oferit pentru a ma odihni. Multumesc!




sâmbătă, 22 februarie 2014

9 luni

Astăzi eu am pedalat 130km şi m-am intors acasă plin de noroi şi sare. Ţi se pare mare lucru? Nu-i, eu doar l-am insoţit un strop pe un om pe care l-am cunoscut în dimineaţa asta şi care-a plecat pe bicicletă spre Khan Tengri .

Îi va lua 9 luni până se va întoarce în România şi cred că iţi va plăcea să-l urmăreşti aici: http://www.diaconescuradu.com/








miercuri, 2 octombrie 2013

Bucureşti, 1 Septembrie 2013.


A trecut o lună.

O duminică aşezată; mă plimb aiurea prin albia a ceea ce-a fost până acum vreo trei ani, un râu de munte tare frumos - Capra . Sună telefonul - o prietenă mă întreabă dacă ajung pe amiază la protest, răspund că poate da dar târziu. Ţin minte că protestul împotriva exploatării gazelor de şist din primăvară m-a dezamăgit dar îmi dau seama că lucrul ăsta m-a lăsat să văd aşa şi să ajut puţin să răzbată un punct de vedere clar aşa că nu exclud complet ideea de-a încerca să ajung în Bucureşti la timp.

După-amiaza trece leneş - ciorbă de potroace , al doilea tort, discuţii relaxate, soare, o oră pe la Vidraru.

Apus roşu tare in oglindă, pe autostradă; îi las pe colegii mei de drum acasă şi mă uit pe telefon, pe facebook - văd poze cu ditai coloana în marş către Piaţa Romană şi altele cu un protest zdravăn în întreaga piaţă a Victoriei. Nu fac stânga pe străduţă ci mă duc pană la guvern - traficul e normal, nici urmă de vreun protestatar; mă gândesc că-i prea târziu.

E zece, găsesc un loc de parcare la 3 blocuri distanţăş intru în casă, mănânc ceva, desfac bagajele şi deschid calculatorul pentru a trece prin convertor câteva dintre pozele de la nuntă. Citesc mai atent şi-mi dau seama că de fapt, au mai rămas protestatari  pe undeva - încerc sa aflu unde/ câţi  -citesc ceva de Universitate dar nu mi-e clar cât de actual este. Încerc să o sun pe-o prietenă care stă în zonă spre a mă lămuri; nu răspunde. Webcam-ul de la fântână-i mort, nu-mi arată nimic; vorbesc cu o prietenă pe mess şi ea îmi spune că nu prea ştie nimic - abia ajunsese în Bucureşti- dar ea are imagine de pe acea cameră; încerc dinnou - îmi merge dar nu-i nimeni acolo însă mi se pare dubios că pe unul dintre sensuri nu circulă nimic. Primesc un mesaj (se pare că n-am sunat degeaba mai devreme) - "Suntem în stradă, am rămas o mie "

Pun cardurile la descărcat, mă îmbrac, iau aparatul şi sunt in Universitate; e aproape ora unu şi mă uit de la un balcon de la etajul 7 la câteva sute de oameni care ocupă câteva benzi de circulaţie şi încearcă să ne aducă aminte că e de datoria noastră să ţinem la pământurile noastre şi să stăm drepţi măcar acum, în ultimul moment.

Cobor, simt aer de libertate.






Acum, a trecut o lună, aparat foto n-am prea mai folosit (cu exceptii, ce-i drept) ; am strigat, am bătut din sticlă, am protestat; am văzut oameni care-s cu toată inima acolo dar şi alţii care vor să iasă-n faţă pentru a deturna tot; am văzut speranţă dar şi neputinţă.

Un lucru-i clar, vom continua şi nu ne pasă că unii se vor folosi de noi, că unii vor să facă cine ştie ce jocuri , că unii doar ne desconsideră sau că alţii, pur şi simplu, ne înjură pentru că din cauza noastră au întârziat jumătate de oră în trafic; totul e să nu uităm ce vrem şi să avem tăria de-a merge până la capăt, eu altă cale nu ştiu.

marți, 23 iulie 2013

Două poze

Acelaşi obiectiv; 5 ani; aproximativ, o oră de "păşit".


marți, 4 iunie 2013

O altă seară



O seară mai întoarsă pe dos [...] Bicicletă după muncă [...] Străduţe-n stânga; în dreapta [...] Herăstrău; lac, soare şi iarbă [...] Nori spre apus [...] Lacul Morii [...] 73 de poze cu telefonul [...] Vânt, nori roşii, fire de iarbă [...] Îmi place una dintre poze.




Lista mea de bloguri